De aproape zece ani lucrez în presă, chiar dacă sunt tânăr. Am trecut prin tot felul de redacții locale, regionale și naționale, am acumulat experiență în radio și televiziune și am lucrat inclusiv ca translator pentru publicații internaționale. La nivel de presă le-am făcut cam pe toate.

Sunt absolvent al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș-Bolyai, specializarea Jurnalism, specialist în științele comunicării și, în prezent, masterand în domeniul media.

Peterlin.ro este un proiect firesc.

Am creat această publicație pentru a scrie despre lucrurile care contează, dar care nu ajung întotdeauna în presa obișnuită. Aici vor apărea în special articole despre politica locală și națională, analize, informații din interior, decizii luate departe de ochii publicului și subiecte pe care oamenii au dreptul să le cunoască.

Nu vreau să public doar declarații și comunicate de presă. Suntem efectiv sătui de modul ăsta de „presă”, învechit și neatractiv. Vreau să explic ce se află în spatele unor lucruri, cine ia deciziile, ce interese există și cum ne afectează. Evident, aici vă îndemn să vă lipsiți de 6 euro, adică de 30 de lei pe lună, pentru că fiecare leuț îmi va permite să îmi duc munca la capăt. Nu cerșesc banii, muncesc și îi merit.

Peterlin.ro va avea în continuare materiale disponibile gratuit. Informațiile importante pentru comunitate trebuie să circule și să ajungă la cât mai mulți oameni. Pentru abonații care nu vor plăti abonament am un proiect fain pe care îl voi continua și bineînțeles că o să presar totul cu lucruri interesante, poate-poate conving cât mai multe persoane că jurnalismul în această formă MERITĂ SUSȚINUT!

Subscribe now

Abonații plătitori vor primi însă mai mult: articole exclusive, analize aprofundate, informații documentate și lucruri pe care publicațiile obișnuite nu le vor oferi. Sunt materiale care necesită timp, surse, verificări și libertatea de a scrie fără ocolișuri. Poate ești politician și vezi acest mesaj. Poate ne cunoaștem sau suntem amici. Aici nu va conta nicio relație personală. Acest filtru NU recunoaște prieteniile/cunoștințele.

Un abonament nu înseamnă doar acces la conținut. Înseamnă susținerea directă a unui jurnalism independent, construit în jurul cititorilor, nu al intereselor politice sau comerciale. Timp de 10 ani nu am avut NICIUN CONTRACT CU VREUN PARTID POLITIC, POLITICIAN SAU INSTITUȚIE PUBLICĂ.

Subscribe now

Abonamentul lunar este de 5,99 euro, cel anual costă 59 de euro, iar cei care doresc să sprijine mai mult proiectul pot deveni susținători principali pentru 99 de euro pe an sau să seteze chiar ei suma pe care să o direcționeze acestui proiect.

Peterlin.ro începe aici și sunt foarte optimist. Știu că mulți spun „Am aflat de la peterlin”, „Am citit la Peterlin”. Ei, chiar așa. De acum veți afla, veți citi sau vă veți cruci… pe Peterlin.ro.

Ne citim aici.

În momentul în care vorbim despre „Noua Lume”, nu ne referim doar la o epocă ulterioră celei industriale, ci la o ruptură fundamentală: o 0-DAY în care tehnologia, mai precis infrastructura digitală, algoritmii, platformele ori inteligenţa artificială, devin nu doar instrumente, ci mediu prin care se desfăşoară puterea, viaţa socială, relaţiile economice, politice şi cognitive. În această lume, paradigma globală s-a schimbat: de la infrastructuri materiale (căi ferate, fabrici, petrol) la infrastructuri digitale (cloud, big data, platforme, algoritmi). Această schimbare are implicaţii structurale, politice și culturale.

Lumea „clasică” a fost o lume în care statul naţional, instituţiile liberale, cadrele legislative şi mediile de piaţă regulate dominau. Erodarea i-a început cu mult înainte de 2020. Dar a fost tehnologia care a accelerat acest proces: comunicaţii instantanee, platforme globale, reţele sociale, algoritmi care analizează şi profilează milioane de oameni în timp real. De aici se desprinde un prim element: tehnologia ca mediu de guvernare şi control, nu doar ca instrument. Ceea ce în vechea paradigmă se realiza prin birocratizare, legi, instituţii, în noua paradigmă se realizează prin cod, platforme, date, feedback algoritmic.

Aşa cum Giuliano da Empoli subliniază, există “o alianţă între magnat­-tech şi lideri populisti-autoritari” care profită de această ruptură.  El scrie despre “inginerii haosului” care transformă furia, frustrarea, viaţa digitală într-un spaţiu de putere, folosind algoritmi.  Astfel, tehnologia nu mai este doar instrumentul care modernizează, ci devine chiar modus operandi al puterii.

Prin „dictatura tech” înţelegem o formă de guvernare (sau de putere) în care actorii tehnologici — platformele, algoritmii, companiile care controlează datele — devin factori esenţiali de decizie politică, socială, economică. Nu e neapărat o dictatură în sens clasic cu un singur lider carismatic cu tancuri, bombe atomice și rachete, ci mai degrabă un regim hibrid: stat + corporaţie + algoritm. Iar ceea ce Giuliano da Empoli evidenţiază este că aceşti actori, “noii regi” nu respectă dinamica veche: ei nu vor să fie manageri ai ordinii, ci disruptori ai ordinii.

Câteva trăsături esenţiale ale dictaturii tech:

• centralizare a datelor şi a deciziei: algoritmii decid ce se vede, ce se consumă, ce se percepe.

• eliminarea intermediarilor tradiţionali: partide politice, mediatori sociali, jurnalişti independenţi devin irelevanţi sau vulnerabili.

• puterea spectacolului, reacţiei imediate, emoţiei — subminarea deliberării. Giuliano da Empoli vorbeşte de „furie şi frustrare demultiplicate de algoritm”.

• norma devine fluidă, legea devine cod; instituţiile tradiţionale sunt depăşite de infrastructuri tehnologice globale care nu răspund în acelaşi mod la mecanismele democratice.

• dominaţia unei elite tehnologice globale (şi a celor care o susţin) asupra spaţiului public: “seigneurs de la tech”, spune da Empoli.

În această lume, tehnologia nu doar facilitează puterea, ci exersează puterea. Iar asta schimbă radical natura democraţiei, a suveranităţii, a responsabilităţii.

Unul dintre factorii-cheie este migrarea vieţii individuale şi colective în mediul digital: socializare, consum, muncă, politică, toate au o componentă digitală din ce în ce mai mare. Oamenii devin noduri de date, iar platformele devin spaţii de „viaţă publică”. Odată ce spaţiul public se mută, regulile sale se reinventează: algoritmii dau vizibilitate, creează bulgări de reacţii, activează emoţii, modelează comportamente.

În paralel, infrastructurile tehnologice (cloud, AI, internetul, 5G, IoT) s-au extins rapid, însă reglementarea democratică, deliberarea colectivă, instituţiile de control nu au ţinut pasul. Giuliano da Empoli avertizează că astfel am creat un teren „fertil pentru prădători”.  De fapt, vechea paradigmă (stat-naţiune, instituţii democratice, reguli consensuale) nu anticipa viteza, scalabilitatea şi forţa disruptivă a tehnologiei digitale.

Mai mult, tehnologia a oferit actorilor politici noi mijloace de putere: manipulare prin dezinformare, micro-targetare, supraveghere în masă, control al spaţiului public prin platforme globale. În esenţă, tehnologia a devenit arma celor care ştiu să profite de haos și Giuliano da Empoli evocă tocmai figura „inginerului de haos” care ştie să folosească algoritmul ca instrument de destabilizare a regulilor şi instituţiilor.

În această Nouă Lume tehnologică, câteva imagini devin emblematice:

• Vom vedea decizii majore de politică globală care nu se iau în parlamente, ci în „centre de date”, în consilii de directori ai platformelor, în algoritmi ai AI-ului.

• Spaţiul public este fragmentat: „bule” digitale, camere de ecou, distrugerea consensului minimal.

• Supravegherea devine normalitate – nu doar de către stat, dar şi de către platformă, algoritm, corporaţie.

• Ameninţarea la libertate nu mai vine doar de la dictaturi clasice, ci din reţele ascunse, din algoritmi opaci, din modele de decizie automate, din incapacitatea instituţiilor democratice de a controla infrastructura digitală.

• Economia devine şi mai globală, dar şi mai concentrată: câteva platforme domina totul, devin «gorile­le» digitale cu putere de a influenţa geopolitica.

• Relaţiile de putere nu mai sunt doar între state, ci între state şi platforme, între regiuni şi centre de date, între indivizi şi algoritmi.

Astfel, Noua Lume are o geografie inedită: nu se vede pe hartă naţională, ci pe hărţi de fluxuri de date, hub-uri tehnologice, infrastructuri globale, centre de decizie supranaţionale. Iar puterea capătă o componentă verticală: designerii de algoritmi, directorii de platforme, supra-colectările de date.

Unul dintre mesajele lui Giuliano da Empoli este că democraţia liberală, aşa cum o cunoscusem, e pusă sub presiune serioasă. Instituţiile greoaie, democarţiile reprezentative, procedurile lente nu sunt capabile să răspundă rapid la forţa tehnologică.  În plus, spaţiul public digital, reglat de algoritmi, nu îşi asumă responsabilităţile, nu răspunde în faţa cetăţeanului în acelaşi mod ca o instituţie democra­tică.

Libertatea individuală devine ambivalentă: pe de o parte tehnologia ne poate elibera prin acces la informaţie, conectivitate, instrumente de creaţie, autodezvoltare, dar pe de altă parte ne poate priva de autonomia decizională: algoritmii ştiu ce vrem înainte să ne gândim, platformele ne profilează, ne manipulează. În Noua Lume, identitatea noastră digitală e la fel de reală ca identitatea „fizică”, iar controlul asupra ei devine terenul de luptă.

Mai mult, distribuită şi sofisticată, supravegherea nu mai e sinonimă cu voinţa dictatorului clasic; e infrastructurală, invizibilă, ambivalentă. Astfel, regimurile care combină supravegherea digitală, economia de platformă şi puterea algoritmică pot deveni mai eficiente decât dictaturile tradiţionale, dar şi pot deveni mai greu de contestat.

Cum reacţionăm la această schimbare de paradigmă? În scrierile lui Giuliano da Empoli, mai ales în eseul său recent, există un apel la responsabilitate, la conştientizare.  Câteva provocări cheie:

• Cum putem reglementa infrastructurile digitale globale, dacă aparţin corporatiilor sau entităţilor transnaţionale care nu răspund statului naţional?

• Cum putem asigura transparenţa algoritmilor, dacă aceştia sunt proprietate privată şi funcţionează pe baza proprietăţii intelectuale şi secretului comercial?

• Cum se poate reface un spaţiu public democratic într-o lume digitală dominată de burte de date, de camere de ecou, de design behavioral?

• Cum putem proteja autonomia individuală când deciziile sunt tot mai mult preluate de mașini sau sunt grav influențate de algoritmi?

• Cum putem imagina un nou contract social în care tehnologia este un aliat — nu un stăpân?

Dacă acceptăm că ne aflăm în mijlocul acestei transformări cum o descrie Giuliano da Empoli, atunci trebuie să propunem nu doar diagnostic, ci viziune. Noua Lume trebuie să devină locul în care tehnologia e pusă în slujba oamenilor, în care algoritmii sunt supuşi deliberării şi vreunei forme de răspundere democratică. Nu putem reveni la lumea de dinainte; trebuie să mergem înainte, dar cu un alt cadru, cel al democraţiei digitale.

Aceasta ar presupune:

• Un mecanism global de supraveghere şi reglementare a infrastructurilor tehnologice (nu doar statale).

• Un spaţiu public digital realist, în care algoritmii sunt deschişi la audit, platformele au responsabilităţi şi utilizatorii au un cuvânt.

• O cultură care nu vede tehnologia ca un dat neutru, ci ca un câmp de luptă pentru libertate, identitate, autonomie — exact ceea ce Giuliano da Empoli avertiza când vorbea despre „inginerii haosului” şi tehnologia care transformă furia în instrument de putere.

• O educaţie şi o conştientizare la scară largă: fiecare cetăţean al Noii Lumi trebuie să înţeleagă că datele sale, algoritmii, platformele sunt parte integrantă din viaţă — şi că nu e doar consumator, ci şi supus al sistemului tehnologic.

Noua Lume nu e un simplu upgrade tehnologic, ci e o reconstrucţie a relaţiilor de putere, de stat, de individ. Paradigma globală s-a schimbat: tehnologia a devenit nu doar cel de-al patrulea sau al cincilea factor de producţie, ci mediul în care totul se întâmplă. În acest context, „dictatura tech” în sensul unei puteri centrate pe algoritmi, date, platforme, infrastructuri digitale, devine un posibil-viitor, dar şi un prezent pe care îl putem vedea deja. Iar lucrările lui Giuliano da Empoli ne oferă harta mentală pentru a naviga şi avertismentul că, dacă nu acţionăm, vom fi conduşi de cei care controlează codul.

Puterea nu mai stă doar în sediul statului, ci în centrele de date, în designul platformelor, în algoritmii care formează percepţiile şi deciziile. E o lume în care statul-naţiune, instituţiile liberale, regulile consensuale sunt puse sub presiune; şi unde noua legimitate a puterii poate veni din capacitatea de a modifica realitatea digitală.

Drumul spre Sălcuța (comuna Sânmihaiu de Câmpie), județul Bistrița-Năsăud, șerpuiește printre dealuri și păduri, iar când intri în sat, ai impresia că te-ai întors cu zeci de ani în urmă: ulițele pietruite, porțile de lemn, copacii bătrâni ce își trag umbrele lungi la apus. Puțini locuitori rămăseseră, tăcuți și încă speriați de ceea ce s-a întâmplat aici între 1992 și 1999.

„Noi am fost sat mare și mândru, dar lumea a plecat puhoi după ce au început să moară oamenii pe capete”, își amintește un bătrân din Sălcuța, citat de Libertatea.

Cazul care i-a zguduit pe locuitorii satului și întreg județul este cunoscut astăzi sub numele de Crimele din Sălcuța — o serie de omucideri revendicate niciodată, cu un suspect judecat și achitat definitiv.

În cele ce urmează, reconstruiesc firul acelor crime — așa cum apar în documente și relatări .

Primul val: 25 martie 1992, „Buna Vestire”

Ziua de 25 martie 1992, în Sălcuța, începe ca una obișnuită: lumina timidă de primăvară, oamenii la câmp ori cu treburile casei, animalele în grajd.

Cu puțin înainte de ora 8:00 dimineața, un localnic care trecea pe lângă ultima casă din capătul satului a observat ceva ciudat… un geamăt prelungit. El crezuse c-aude un animal rănit și a mers mai departe. Când s-a luminat, un alt consătean a observat două siluete pe pământ. Într-o curte, un bărbat zăcea cu capul spart lângă un felinar cu lumina stinsă. La câțiva metri, pe o alee betonată, o femeie zăcea fără suflare.

Victimele au fost identificate drept Domnița Macarie (64 ani) și vecinul ei, Ioan Frătean (59 ani). (Libertatea) Domnița locuia singură, fusese văduvă și era cunoscută de toți locuitorii satului; Ioan, la rândul lui, era cunoscut ca om liniștit, cu familie, de asemenea cunoscut în sat.

*Curtea casei în care au fost uciși cei doi

Autopsia a stabilit: Domnița fusese violată, apoi strangulată. Își smulsese fire de păr din cap și probabil încercase să se apere — se găsiseră zgârieturi pe obraji. În momentul descoperirii, pantalonii victimei erau „ușor suflecați”, sugerând posibilă tentativă de agresiune sexuală.

În cazul lui Ioan, moartea fusese provocată de lovituri la cap, prin obiect contondent, probabil în momentul în care ar fi intervenit sau ar fi surprins agresorul.

La locul crimei, anchetatorii au găsit probe care urmau să devină cheia și blestemul întregului caz:

• Pete de sânge pe haine și vestă, grupă 0-1, compatibile cu cea a Domniței.

• Urme de sânge din grupa A II pe hainele lui Ioan, pe sacoul și puloverul său, dar și pe jacheta kaki (parțial).

• Câteva fire de păr în mâna Domniței, atribuite capului victimei, dar și un fir de păr găsit pe felinar — care nu aparținea nici victimei, nici lui Ioan.

Totuși, un fir de păr de pe felinar avea potențial de a conduce la identificarea criminalului — dacă ar fi fost păstrat și comparat. Dar în dosarul care s-a întins la ani distanță, acest fir a „dispărut” din probe. A dispărut la propriu.

La început, ancheta a mers în mai multe direcții: unii anchetatori au avansat ipoteza că Ioan și Domnița s-ar fi omorât reciproc – el ar încercat să o violeze, ea s-ar fi apărat, apoi el ar fi ripostat și s-ar fi prăbușit. Era o ipoteză forțată, menită să explice lipsa dovezilor clare. Dar firul de păr străin contesta această scenă și a fost, cumva, exclus din calcule.

Astfel începea șirul crimelor.

Al doilea val: 1994 — Fântâna

În 1994, satul a tremurat din nou. Două femei au dispărut fără urmă: Anica Rus și Elena Conț. Zvonurile au pornit rapid: una dintre ele fusese văzută plecând să își caute unul din porcii scăpați; cealaltă venise cu un borcan de lapte la sora ei.

După circa 45 de zile, trupurile le-au fost găsite abandonate într-o fântână părăsită, situată lângă Căminul Cultural din sat. Amândouă prezentau semne clare de strangulare și, în cazul Elenei, și de viol, iar drumul până acolo fusese traversat abrupt de tăcere.

Metoda era aceeași: strangulare cu fular sau năframă, un mod simplu și “curat” de a ucide, fără să lase arme evidente.

Ancheta a stabilit că Francisc Trombițaș nu fusese încă considerat suspect pentru aceste două crime. Satul era zguduit, dar dosarul intrase într-un blocaj. Nu apăruseră declarații relevante, nu se găsiseră probe care să conecteze direct un individ cu aceste fapte.

Ultima crimă: Vermeș, 1999

Anii au trecut. Satul Sălcuța s-a micșorat, oamenii au plecat spre orașe. Dar cum ai crede, criminalul nu s-a oprit.

În 17 octombrie 1999 (sau 18, în unele relatări), în satul Vermeș, nu departe de Sălcuța, se dă din nou alarma și organele legii, locuitorii și presa au un fior rece pentru că… Criminalul pare că s-a întors. O femeie de 62 de ani — Victoria (Viorica) Trombițaș — este găsită în casa ei, violată și strangulată cu un ciorap de nylon.

Vecinii observaseră ceva ciudat: fereastra camerei fusese acoperită cu o pătură, ca să nu se vadă interiorul. Când au sunat la ușă și nu le s-a răspuns, au forțat uşa și au găsit cadavrul.

Metoda era în continuare aceeași: strangulare și agresiune sexuală.

Imediat ce poliţia a început cercetările, au identificat un posibil suspect: Francisc Trombițaș, fratele soțului victimei sau, după altele, cumnat.

Conform rechizitoriului, Trombișaș fusese reținut în aproximativ o săptămână. Întâi a recunoscut crimele (inclusiv cele din Sălcuța), apoi și-a retras declarația, spunând că mărturisirile au fost obținute sub presiune.

Un detaliu care a captat atenția: la locul crimei s-a găsit „farfuria cu ciorbă” — un obiect banal, domestic, care părea să fi fost lăsat pe masă în momentul atacului sau întrerupt în mijlocul unei cupe de supă. Este un detaliu care oamenii îl tot reamintesc: crima a invadat normalitatea.

În dosar au existat și probe biologice: lichid seminal despre care s-a spus că „s-ar fi evaporat”, perna cu urme de sânge și fire de păr pubian.

Acuzarea lui Francisc Trombițaș a părut, la început, un punct final — dar dosarul avea să se transforme într-un teatru de erori, retorică și contestații.

Trombițaș ar fi recunoscut crimele de patru ori în timpul anchetei și o dată într-o conferință de presă. Apoi și-a retras mărturiile, spunând că ele au fost obținute sub presiune și în condiții nepotrivite. Libertatea notează că, la reconstituiri, „procurorul a avut o conduită mai degrabă regizorală”.

Avocatul său a atras atenția că recunoașterile nu au fost “expresii libere și coerente” — că inculpatul era presat, că au fost prezenți polițiști care nu aveau ce căuta, că procedurile de martor nu au fost respectate.

Proces, apel și achitare

La Tribunalul Bistrița-Năsăud, în 2004, a fost pronunțată achitarea. Procurorii au făcut apel la Cluj.

După mai mulți ani, în 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat achitarea definitivă — astfel că Trombițaș a fost declarat, în cuvintele justiției, nevinovat. cest Verdictul definitiv a pus cruce speranțelor procurorilor și ale familiilor victimelor.

Câteva luni după aceasta, în octombrie 2009, Trombițaș moare. Avea 73 de ani.

Familia lui a cerut despăgubiri pentru calvarul pe care l-au îndurat. Dar statul nu a plătit nimic până în acel moment — procedurile erau încă pe rol.

Primele patru crime comise în 1992–1994 au fost prescrise până în 2010 (după 15 ani). Cea din 1999 urma să se prescrie în 2014.

Odată cu trecerea timpului, inclusiv în cazul în care s-ar fi găsit probe noi, legea nu mai permite urmărirea penală în cele patru cazuri prescrise. Doar fapta din 1999 ar fi putut, teoretic, să fie urmărită.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud a emis sesizări și tentative de redeschidere a cazului, dar ele s-au împotmolit fie în lipsa probelor, fie în inerția instituțiilor.

Un material jurnalistic găsit în Libertatea adaugă câteva fragmente esențiale pentru înțelegerea profundă a cazului:

• Primele două crime au fost descoperite în Ziua de Buna Vestire, 25 martie 1992 — un simbol religios intrat în contradicție cu un act de cruzime.

• Firul de păr găsit pe felinar a fost văzut ca o dovadă cheie. S-ar fi putut compara cu ADN-ul suspectului. Dar, în dosar, acest fir a dispărut între manevre administrative, și nu a mai putut fi folosit.

• În cazul ultimului omor din 1999, probele biologice au fost extrem de vulnerabile: se vorbește de un lichid seminal care „s-a evaporat”, o pernă cu sânge arsă și fire de păr pubian — fragmente care nu au fost păstrate sau analizate suficient de riguros.

• Libertatea citează pasaj din proces: „ÎCCJ, la achitare definitivă: la reconstituire, procurorul a avut «o conduită mai degrabă regizorală».”

• „Ţigara nu era a lui Francisc T., iar la firele de păr existau şi o asemănare, și o diferențiere.” Acest tip de relatare arată cum anchetatorii au căutat să potrivească elemente adesea fragile și contradictorii.

• În rechizitoriu, s-a scris că suspectul avea „potențial psihosexual și manifestări sadice” — un portret psihologic schițat, dar pe care instanțele l-au considerat insuficient susținut.

Nu orice greșeală îi trimitea pe locuitorii orașului care au făcut fărădelegi la ștreang ori pe rug. Dar existau câteva pentru care verdictul era sigur, la spânzurătoare, în carceră sau pe rug:

• Crima – uciderea cu intenție era plătită prin spânzurătoare. Pentru nobili sau oameni „de rang”, decapitarea era considerată mai „demnă”. Pentru ei se aduceau călăi “meșteri”, din orașele mari ale Transilvaniei.

• Incendiul – orașul, construit preponderent din lemn și cărămidă, se temea de foc mai mult decât de invadatori. Cel care era prins punând foc era ars pe o buturugă sau spânzurat.

• Tâlhăria – hoția simplă te costa bani ori tortură. Dar dacă scoteai cuțitul, se termina la ștreang.

• Trădarea – ajutor dat dușmanului, vânzare de secrete, uneltiri… era pedepsit cu decapitarea.

• Vrăjitoria – femeile acuzate de legături cu diavolul ardeau pe rug. Din nefericire, erau acuzate pe nedrept. O “greșeală” era dacă aveau ochii albaștri, părul roșcat sau erau mult prea deștepte pentru acea vreme.

Dealul Spânzurătorii - Galgenberg

Execuțiile se făceau la marginea orașului, pe un dâmb cunoscut atunci ca Galgenberg – Dealul Spânzurătorii. Din puținele date, ne dăm seama că ar fi vorba despre un deal din nord-estul Bistriței, undeva înspre colinele Sigmirului.

Condamnatul era scos pe poarta orașului, însoțit de slujbași și de călău (meserie infamantă; în multe părți ale Transilvaniei o practicau țigani aflați în serviciul orașului). Se urca panta scurtă a dealului; spânzurătoarea rămânea la vedere. Trupurile erau lăsate zile întregi, ca avertisment; uzanță atestată în toată regiunea. La Bistrița venea deseori un călău din Brașov sau de la Cluj, atunci când condamnatul avea și o oarecare importanță pentru oraș.

Răscoala nobililor din Transilvania - Momentul crucial pentru Bistrița

În vara 1467, Transilvania s-a ridicat împotriva regelui Matia Corvin. Nobilii maghiari din provincie, nemulțumiți de taxele impuse și de dorința regelui de a le tăia din privilegii, au adunat oameni și au pornit o răscoală. Dar Matia s-a mișcat repede. Cu o armată bine pregătită, a intrat în Transilvania și i-a înfrânt în același an, luna octombrie. Un singur nume legat de Bistrița se află pe lista celor vânați de Matia, anume Mihai Székely de Szetivány, fost familiaris al Hunedoreştilor, căpitan de Bistrița.

El s-a aflat pe lista nobililor care  au fost capturați, aduși în fața regelui și executați. Cei mai mari au căzut sub secure, decapitați în văzul mulțimii, capetele lor fiind expuse pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să ridice mâna împotriva coroanei. Cei mai mici, fără sânge nobil, au fost spânzurați. Cei mai mulți au fost executați la Sibiu.

Bistrița a ales atunci să rămână de partea regelui. Orașul săsesc, preocupat de comerț și de siguranța zidurilor sale, nu și-a legat soarta de cea a nobililor răsculați. Alegerea a contat, pentru că după răscoală, Matia Corvin a întărit privilegiile Bistriței.

Un prim câștig a fost confirmarea dreptului de târg. Bistrița organiza deja piețe săptămânale și târguri anuale, dar Matia a întărit aceste privilegii, garantându-le prin diplome regale. Negustorii care treceau prin zonă erau obligați să își oprească marfa și să o ofere spre vânzare bistrițenilor pentru un anumit număr de zile – așa-numitul ius stapuli. Acest drept aducea profituri considerabile și transforma orașul într-un nod comercial obligatoriu.

Regele a confirmat, de asemenea, scutiri de dări și a întărit autonomia fiscală a orașului. Într-o epocă în care fiecare bănuț era disputat între Coroană, nobilime și orașe, aceste scutiri reprezentau o recunoaștere a loialității și o garanție a prosperității.

La fel de importante au fost privilegiile juridice. Bistrița judeca după dreptul săsesc, fără amestecul nobilimii din jur. Magistratul și scaunul orașului erau instanțele supreme pentru locuitori. Matia a reconfirmat acest statut, ceea ce însemna o autonomie aproape totală în chestiunile interne.

Nu în ultimul rând, Bistrița a primit dreptul de a-și ridica și întreține fortificațiile. Zidurile orașului, cu turnuri puternice și bastioane, au fost ridicate și consolidate tocmai în această epocă. Faptul că regele a sprijinit aceste lucrări arată cât de important considera orașul pentru strategia sa de apărare a Transilvaniei.

Acești oameni erau condamnați să trăiască separați. Carnea li se sfârâma încet, nasurile și degetele li se desprindeau, trupurile le emanau miros de putreziciune. Nu aveau voie să calce în cetate; dacă se apropiau de drumurile orașului, erau obligați să poarte clopote sau să lovească bucăți de lemn în pământ, ca să-i avertizeze pe ceilalți de prezența lor.

Lepra nu răpunea repede. Era o agonie care dura ani, chiar zeci de ani. Morții erau adunați și aruncați în gropi comune, fără nume, fără cruce, fără mângâiere. Zeci, poate sute de suflete s-au stins astfel la marginea Bistriței, în secolele XIV–XVII.

Dacă lepra măcina încet, ciuma lovea năprasnic. Yersinia pestis a ajuns în Transilvania odată cu Moartea Neagră (1347–1352). Europa a pierdut atunci între o treime și jumătate din populație. În Bistrița, străzile s-au golit, iar satele din jur au fost depopulate.

Cronicile pomenesc valuri repetate de epidemii în secolele XV–XVII. Orașul pierdea sute de locuitori la fiecare izbucnire, cartiere întregi rămâneau pustii, iar administrația nota scăderi dramatice de populație. După fiecare val de ciumă, autoritățile chemau noi coloniști – mai ales sași – pentru a repopula orașul.

Ultima mare epidemie de ciumă a lovit Transilvania între 1718 și 1738. În unele sate din jurul Bistriței au murit jumătate din locuitori. În oraș, cadavrele erau adunate cu căruțele și duse la gropi uriașe, săpate în afara zidurilor. Trupurile erau aruncate unul peste altul, fără rit funerar. Călugării care încercau să citească rugăciuni la marginea gropilor mureau și ei, unul după altul.

Timp de secole, Bistrița a trăit sub această dublă teroare: lepra care le lăsa să mori încet și ciuma care curma vieți în mod fulgerător. Zidurile groase nu erau o protecție, ci o închisoare în care boala făcea ravagii.

Sub pietrele străzilor de azi zac rămășițele anonime ale celor pierduți. Osuarul nevăzut al Bistriței e mai vast decât oricare dintre cimitirele vizibile. Orașul de piatră e clădit, strat după strat, peste oase și peste gropi comune. Iar povestea abia acum începe, pentru că îmi propun ca acest tip de conținut să vi-l ofer gratuit. Istoria sângeroasă a orașului, cu bunele și relele sale…

Subscribe

Alegerile parlamentare din Republica Moldova au avut loc într-un climat tensionat, marcat de crize economice, influențe externe și o polarizare accentuată a societății. Confruntarea electorală se desfășoară, în esență, între două figuri politice consacrate: președinta Maia Sandu și fostul președinte Igor Dodon. Pe turnantă a apărut și un partid care și-a atras publicul de pe TikTok, idem Călin Georgescu, România.

Deși campania a fost descrisă de analiști drept un „referendum geopolitic”, realitatea este mai complexă: ambele tabere au puncte forte și slăbiciuni, iar alegătorii sunt divizați nu doar pe criterii ideologice, ci și pe baza așteptărilor economice și sociale.

Maia Sandu și PAS: experiență reprobabilă, garanții din străinătate

Puncte forte

• Experiența guvernării: Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) intră în competiție cu avantajul continuității. Guvernarea Sandu a obținut statutul de țară candidată la UE și a menținut sprijinul occidental.

• Agenda reformistă: Programul PAS include măsuri pentru creșterea veniturilor, modernizarea infrastructurii și consolidarea statului de drept.

• Imagine externă: Maia Sandu rămâne unul dintre cei mai credibili lideri regionali, beneficiind de susținere puternică din partea UE și SUA.

• Sprijinul diasporei: În scrutinurile anterioare, diaspora a fost decisivă, votând masiv în favoarea ei.

Puncte slabe

• Oboseala guvernării: După un mandat marcat de crize energetice și inflație, nemulțumirile populației au crescut.

• Așteptări ridicate: Pentru că PAS și-a construit imaginea pe integritate și eficiență, orice derapaj este perceput amplificat.

• Necesitatea de coaliții: Sondajele arată că PAS ar putea câștiga scrutinul, dar nu cu o majoritate absolută.

Igor Dodon și blocul „Patriotic”: bazin stabil, îmbătrânit, bolnav și sărac

Puncte forte

• Electorat fidel: Dodon beneficiază de sprijinul constant al unui bazin electoral tradițional, mai ales în zonele rurale și în rândul alegătorilor conservatori.

• Mesaje sociale: Promisiunile de energie mai ieftină și protecție socială au rezonanță într-o societate vulnerabilă economic.

• Rețele locale: Structurile teritoriale ale socialiștilor și comuniștilor rămân active și pot mobiliza votul la nivel local.

Puncte slabe

• Imagine controversată: Mandatul prezidențial anterior și acuzațiile legate de corupție îi afectează credibilitatea.

• Lipsa unui program economic detaliat: Promisiunile de reducere a prețurilor la energie sunt privite de unii analiști ca nerealiste.

• Slabă atractivitate urbană: În orașe și printre tineri, Dodon are o capacitate redusă de creștere

Ultimele date publicate de iData, înainte de scrutin, arătau o cursă extrem de strânsă: PAS – 24,9%, Blocul „Patriotic” – 24,7% (Euronews România).

În ceea ce privește încrederea în lideri, un sondaj din septembrie 2025 plasează pe primele poziții pe Maia Sandu, Igor Dodon și Ion Ceban (Agora.md).

De asemenea, sondaje mai vechi arătau că Dodon era considerat de mulți moldoveni drept „potrivit” pentru funcția de prim-ministru (mai 2021), iar Sandu a câștigat detașat alegerile prezidențiale din 2024, cu peste 55% din voturi.

ORA 00:30

Republica Moldova se află, din nou, în fața unei alegeri dificile. Maia Sandu și PAS mizează pe continuitate și pe ancorarea în proiectul european care e destul de departe ca obiectiv, e mai mult o lozincă politică, iar Igor Dodon și blocul său promit stabilitate socială și prețuri mai mici, dar poartă povara unui trecut politic controversat, legat strâns de seceră și ciocan.

Indiferent de rezultate, scrutinul confirmă că societatea moldovenească, la fel ca cea românească este profund divizată. În cazul în care PAS câștigă, vor urma negocieri cel puțin interesante între partidele

ACUM, ORA 01:00 Rezultate alegeri Moldova în timp real AICI

PAS - 44%, Blocul Patriotic - 27%. Peste 70% din voturi numărate

Susține-mă printr-un subscribe GRATUIT! La fel e și share-ul!

Un apel video înlocuiește vizita. Un like ține loc de morală. O fotografie postată pe internet a devenit mai importantă decât momentul în sine. Și am început să ne obișnuim cu asta.

Îmi place să cred în vorba că tehnologia este prezența unei absențe. Conectată la tot, lumea de azi e absentă de la ea însăși. Suntem prezenți în toate ferestrele de pe ecran, dar lipsim exact din camera în care ne aflăm.

Așa ne-am condamnat la moarte experiența directă a vieții. Nu mai vedem apusul, nu mai ascultăm un prieten, nu mai citim ca să înțelegem. Suntem în Epoca Scroll.

De aici începe acest Substack. Vor fi recenzii, analize, politică, cărți, filme, călătorii – o mică sau mare parte din ceea ce învăț și ceea ce am învățat. Am o viață prea diversă ca să nu o împărtășesc cu noi!

Pentru că sunt jurnalist, unul tânăr și enervant de tânăr pentru mulți, vă fac o singură promisiune: Iert și nu uit și încă mai cred în această profesie care se poate autosusține prin calitate și curaj. Însă voi veți fi cei mai abili critici ai mei și voi primi fiecare cuvânt ca un șut în cur și un pas înainte.