Din poveștile tatălui sau bunicului meu, nici copacii din Pădurea Codrișor nu erau suficient de încăpători pentru publicul bistrițean care mânca fotbal pe pâine. Chiar și atunci când mergeam eu la meciuri, fiind copil, îmi amintesc că îți lua multă vreme până ieșeai de pe stadion și eram înghesuiți ca sarmalele-n oală în tribune.
Gloria istorică nu era în prima divizie, dar concentra pe Stadionul din parc full-option plus un surplus de fani care se cățărau pe clădirea stadionului sau în copacii din pădure. Cert este că nu prea existau meciuri să nu fie plin până la refuz. Chiar și atunci când au început să își dea seama că unele meciuri erau aranjate mergeau la stadion cu foame de fotbal.
Conducerea clubului actual cu siguranță se plânge de faptul că nu există public de fotbal. A fost anul trecut, în Cupa României cu FCSB și cei mai mulți veneau până la promovarea Gloriei Bistrița în Liga 2, adică în Liga 3. Principala calitate a Gloriei de atunci era că aducea rezultate, rar o gafa, mai ales acasă.
Apropo, haideți să privim puțin datele din istoria clubului, cel puțin pe cele pe care le avem:
Au fost ani în care victoria la Bistrița era o raritate pentru oaspeți. O arată rezultatele Gloriei din prima ligă: opt sezoane încheiate cu cel mult două înfrângeri pe teren propriu, dintre care trei cu un singur meci pierdut acasă. Era și o strategie a “Lordului” Jean Pădureanu. Acasă NU PIERDEM!
Sezonul 1994–1995 rămâne reperul: din 17 partide disputate la Bistrița, Gloria a câștigat 15, a remizat o dată și a pierdut o singură dată. Dinamo a fost singura echipă care a plecat cu victoria. Și în 1990–1991, chiar la debutul în prima ligă, bistrițenii au cedat acasă numai în fața Stelei. Zece ani mai târziu, în 2000–2001, doar Rapid a reușit să-i învingă pe terenul lor.
Alte cinci campionate s-au încheiat cu numai două înfrângeri acasă: 1992–1993, 1993–1994, 1999–2000, 2002–2003 și 2006–2007. În 1999–2000, Gloria nici măcar nu a făcut vreun egal la Bistrița: 15 victorii și două înfrângeri.
Ăștia au fost anii cei mai străluciți pentru echipa de fotbal. Ulterior, cam mult can-can, pușcăriași intrați în schemă, interlopi, șmecheri ce fentau munca și își găseau de lucru la club să plimbe mașinile fotbaliștilor și să le locuiască în apartamente, băieți deștepți ce îl prosteau pe Jean Pădureanu cum voiau pentru că el era omul strângerii de mână etc. Nimic din ce era bun atunci nu a fost împrumutat. Adică rezultatul de acasă. Publicul de fotbal e cel mai cumplit, asta pentru că te îngroapă în înjurături la înfrângere și te pupă atunci când învingi un adversar. Când îl bați pe unul greu, haterii devin cei mai mari suporteri, asta până la următorul rezultat de rahat.
De ce are nevoie publicul bistrițean la fotbal? De rezultate. Cum se obțin? Printr-un joc frumos, prin spectacol, prin eleganță și prin dăruire, prin construcții ingenioase, prin devotament și suflet pentru echipă.
Are? Nu.
Gloria Bistrița la fotbal masculin are o echipă constituită din ce n-avea unde duce Apostu, un impresar plătit de club să gestioneze jucătorii, care reprezintă cam multe cluburi ca să îi oferi atâta încredere. Așa că ți-a adus ce a vrut el, cu anumite sume, nu ce ai vrut tu să vezi pe teren.
Asta ne duce la o teorie pe care i-am prezentat-o lui Dănuț Matei într-o emisiune de matinal la Bistrița FM, ce se întreba în direct… Oare de ce nu prea vin oamenii la fotbal?
Haideți să vă dau răspunsul, asta după ce am împărtășit opinia cu mai multe persoane implicate în sport, dar ei o să își pună pielea în băț dacă o vor expune:
Nu-i avem pe ai noștri!
Da, asta este problema. Nu îi avem pe ai noștri. Avem în echipă, iar acum vă spun că sunt prudent și în niciun caz nu vreau să le aduc atingere jucătorilor străini, foarte mulți jucători necunoscuți. Iluștri necunoscuți în lumea fotbalului, veniți în Europa după ani de zile în care au trăit în sărăcie și au o ambiție desăvârșită: vor să joace și să rămână în echipele europene ca să trimită bani acasă. Să își țină familiile. Cu 20% din salariul din România, familia dintr-o țară din afara continentului european trăiește jumătate de an. Felicitări lui/lor. Alegerea de a presta la o echipă nu e problema jucătorului. E problema clubului care îi pune la dispoziție casa, masa, mașina în unele cazuri, salariul și cam tot ce îi trebuie, plus mofturi de genul… iubită angajată tot într-o instituție sau la privat, cu pile.
Toată durerea e când clubul este PUBLIC, adică face acte de-astea de caritate din banii cetățenilor, plătește jucători asiatici și africani din banii contribuabililor, iar ăia care ar fi “de-ai noștri” nu au loc de ei. Pentru că aia trebuie să producă bani la un moment dat și să fie vânduți pe bănuți frumoși. Un mic business, nu?
Ai noștri joacă în Liga 4, Liga 3 olandeză, spaniolă, englezească, germană, franceză, dar mai sus nu urcă. A, stați așa. Încă un principiu pe care îl lansez cu gândul de a fi băgat în seamă, nu neapărat o critică: De ce ai investi atâția bani pe jucători străini când nu ai drept de promovare în Liga 1? Care e schema? Nu se înțelege nimic. Nu poți să țintești marea performanță, dar îți betonezi posturile cu jucători stranieri pe care plătești o grămadă de bani și taxe la Imigrări. Pentru ce? Spectacol? Fotbal local? O laie.
Îmi amintesc că mergeam la meciurile acelor încercări de echipă ale lui Ioan Horoba după ce a plecat de la Gaz Metan Mediaș și s-a reîntors în Bistrița. Erau mulți jucători de 16-18 ani, Suciu, Sulici și mulți alții pentru care veneau cel puțin 20 de persoane din familie să îi vadă jucând. Făceau echipă bună cu alți bistrițeni sau jucatori români experimentați și baza era una solidă. La stadion, în 2018/2019 eram mai mulți în Liga 3 decât ce public adună Gloria azi, în Liga 2. Pentru că nu-i mai avem pe ai noștri.
Astăzi sunt 30 de ani de la Gloria - Fiorentina.
30 de ani de când…
Contesa Valeria Cecchi Gori ajungea pentru prima dată în România, la Bistrița.
Gabriel Batistuta, legendarul atacant argentinian și căpitanul Fiorentinei în ‘96 strângea mâna bistrițenilor în centrul vechi și pe Strada Dornei.
Rui Costa, Francesco Toldo și Stefan Schwarz erau claxonați prietenește din Dacii 1310 de către bistrițenii primitori.
Claudio Ranieri, antrenorul Fiorentinei de atunci, spunea că joacă pe unul dintre cele mai frumoase stadioane și că a întâlnit o echipă mare. După ani buni de la acel moment, avea să câștige campionatul Angliei cu Leicester.
Pe terenul mic de pe “Jean Pădureanu” aterizau, aduși de un elicopter, George Copos, Viorel Cataramă și alți magnați ai vremii.
Săptămâni întregi a fost forfotă și s-au pregătit bistrițenii ca să îi întâmpine cum se cuvine pe cei care erau, la acea vreme, printre cei mai “grei” dintre greii lumii fotbalistice.
Era 12 septembrie 1996. La Bistrița venea Fiorentina în Cupa Cupelor.
Gloria arăta cam așa: Remus Vlad pe bancă și Costel Câmpeanu în poartă, purtând banderola de căpitan, îi trimitea în teren pe Ioan Miszti, Dorel Purdea, Marius Răduță, Gabriel Cristea, Valer Săsărman, Eugen Voica, Emil Dăncuș, Radu Sabo, Dănuț Matei și Ilie Lazăr.
Pe parcurs au intrat și Cornel Sevastița, în locul lui Marius Răduță, în minutul 42, Bogdan Nicolae, în locul lui Radu Sabo, în minutul 71, și Marian Năstase, care l-a înlocuit pe Eugen Voica în minutul 84.
În minutul 3, Ilie Lazăr îl învingea pe Francesco Toldo și ducea Gloria în avantaj. La Bistrița, tabela arăta 1–0 împotriva Fiorentinei lui Batistuta și Rui Costa. Și așa avea să rămână până la pauză.
Batistuta a egalat în minutul 47, iar partida s-a încheiat 1–1.
Pe 12 septembrie 1996, numele mari ale fotbalului european au plecat de la Bistrița cu o remiză. Gloria le dăduse un meci de ținut minte.