Puțini dintre bistrițeni mai știu astăzi că, odinioară, orașul avea în preajma sa o comunitate ascunsă și temută: cea a leproșilor. În Evul Mediu, boala era înțeleasă mai degrabă ca un blestem divin decât ca o problemă medicală. Leproșii erau izgoniți dintre oameni, puși să trăiască la marginea lumii cunoscute și marcați pentru totdeauna cu stigmatul rușinii și al groazei.
Acești oameni erau condamnați să trăiască separați. Carnea li se sfârâma încet, nasurile și degetele li se desprindeau, trupurile le emanau miros de putreziciune. Nu aveau voie să calce în cetate; dacă se apropiau de drumurile orașului, erau obligați să poarte clopote sau să lovească bucăți de lemn în pământ, ca să-i avertizeze pe ceilalți de prezența lor.
Lepra nu răpunea repede. Era o agonie care dura ani, chiar zeci de ani. Morții erau adunați și aruncați în gropi comune, fără nume, fără cruce, fără mângâiere. Zeci, poate sute de suflete s-au stins astfel la marginea Bistriței, în secolele XIV–XVII.
Dacă lepra măcina încet, ciuma lovea năprasnic. Yersinia pestis a ajuns în Transilvania odată cu Moartea Neagră (1347–1352). Europa a pierdut atunci între o treime și jumătate din populație. În Bistrița, străzile s-au golit, iar satele din jur au fost depopulate.
Cronicile pomenesc valuri repetate de epidemii în secolele XV–XVII. Orașul pierdea sute de locuitori la fiecare izbucnire, cartiere întregi rămâneau pustii, iar administrația nota scăderi dramatice de populație. După fiecare val de ciumă, autoritățile chemau noi coloniști – mai ales sași – pentru a repopula orașul.
Ultima mare epidemie de ciumă a lovit Transilvania între 1718 și 1738. În unele sate din jurul Bistriței au murit jumătate din locuitori. În oraș, cadavrele erau adunate cu căruțele și duse la gropi uriașe, săpate în afara zidurilor. Trupurile erau aruncate unul peste altul, fără rit funerar. Călugării care încercau să citească rugăciuni la marginea gropilor mureau și ei, unul după altul.
Timp de secole, Bistrița a trăit sub această dublă teroare: lepra care le lăsa să mori încet și ciuma care curma vieți în mod fulgerător. Zidurile groase nu erau o protecție, ci o închisoare în care boala făcea ravagii.
Sub pietrele străzilor de azi zac rămășițele anonime ale celor pierduți. Osuarul nevăzut al Bistriței e mai vast decât oricare dintre cimitirele vizibile. Orașul de piatră e clădit, strat după strat, peste oase și peste gropi comune. Iar povestea abia acum începe, pentru că îmi propun ca acest tip de conținut să vi-l ofer gratuit. Istoria sângeroasă a orașului, cu bunele și relele sale…
