Sașii nu doar omorau fără căpătâi, ci aveau o serie de reguli și legi care trebuiau să fie respectate cu sfințenie, ca orașul să fie unul liniștit. Cine nu se ralia, afla pentru ce s-au stabilit tăblițele legii. Legile au apărut în special după ce orașul a obținut o serie de privilegii din partea Coroanei Maghiare de la vreme.
Nu orice greșeală îi trimitea pe locuitorii orașului care au făcut fărădelegi la ștreang ori pe rug. Dar existau câteva pentru care verdictul era sigur, la spânzurătoare, în carceră sau pe rug:
• Crima – uciderea cu intenție era plătită prin spânzurătoare. Pentru nobili sau oameni „de rang”, decapitarea era considerată mai „demnă”. Pentru ei se aduceau călăi “meșteri”, din orașele mari ale Transilvaniei.
• Incendiul – orașul, construit preponderent din lemn și cărămidă, se temea de foc mai mult decât de invadatori. Cel care era prins punând foc era ars pe o buturugă sau spânzurat.
• Tâlhăria – hoția simplă te costa bani ori tortură. Dar dacă scoteai cuțitul, se termina la ștreang.
• Trădarea – ajutor dat dușmanului, vânzare de secrete, uneltiri… era pedepsit cu decapitarea.
• Vrăjitoria – femeile acuzate de legături cu diavolul ardeau pe rug. Din nefericire, erau acuzate pe nedrept. O “greșeală” era dacă aveau ochii albaștri, părul roșcat sau erau mult prea deștepte pentru acea vreme.
Dealul Spânzurătorii - Galgenberg
Execuțiile se făceau la marginea orașului, pe un dâmb cunoscut atunci ca Galgenberg – Dealul Spânzurătorii. Din puținele date, ne dăm seama că ar fi vorba despre un deal din nord-estul Bistriței, undeva înspre colinele Sigmirului.
Condamnatul era scos pe poarta orașului, însoțit de slujbași și de călău (meserie infamantă; în multe părți ale Transilvaniei o practicau țigani aflați în serviciul orașului). Se urca panta scurtă a dealului; spânzurătoarea rămânea la vedere. Trupurile erau lăsate zile întregi, ca avertisment; uzanță atestată în toată regiunea. La Bistrița venea deseori un călău din Brașov sau de la Cluj, atunci când condamnatul avea și o oarecare importanță pentru oraș.
Răscoala nobililor din Transilvania - Momentul crucial pentru Bistrița
În vara 1467, Transilvania s-a ridicat împotriva regelui Matia Corvin. Nobilii maghiari din provincie, nemulțumiți de taxele impuse și de dorința regelui de a le tăia din privilegii, au adunat oameni și au pornit o răscoală. Dar Matia s-a mișcat repede. Cu o armată bine pregătită, a intrat în Transilvania și i-a înfrânt în același an, luna octombrie. Un singur nume legat de Bistrița se află pe lista celor vânați de Matia, anume Mihai Székely de Szetivány, fost familiaris al Hunedoreştilor, căpitan de Bistrița.
El s-a aflat pe lista nobililor care au fost capturați, aduși în fața regelui și executați. Cei mai mari au căzut sub secure, decapitați în văzul mulțimii, capetele lor fiind expuse pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să ridice mâna împotriva coroanei. Cei mai mici, fără sânge nobil, au fost spânzurați. Cei mai mulți au fost executați la Sibiu.
Bistrița a ales atunci să rămână de partea regelui. Orașul săsesc, preocupat de comerț și de siguranța zidurilor sale, nu și-a legat soarta de cea a nobililor răsculați. Alegerea a contat, pentru că după răscoală, Matia Corvin a întărit privilegiile Bistriței.
Un prim câștig a fost confirmarea dreptului de târg. Bistrița organiza deja piețe săptămânale și târguri anuale, dar Matia a întărit aceste privilegii, garantându-le prin diplome regale. Negustorii care treceau prin zonă erau obligați să își oprească marfa și să o ofere spre vânzare bistrițenilor pentru un anumit număr de zile – așa-numitul ius stapuli. Acest drept aducea profituri considerabile și transforma orașul într-un nod comercial obligatoriu.
Regele a confirmat, de asemenea, scutiri de dări și a întărit autonomia fiscală a orașului. Într-o epocă în care fiecare bănuț era disputat între Coroană, nobilime și orașe, aceste scutiri reprezentau o recunoaștere a loialității și o garanție a prosperității.
La fel de importante au fost privilegiile juridice. Bistrița judeca după dreptul săsesc, fără amestecul nobilimii din jur. Magistratul și scaunul orașului erau instanțele supreme pentru locuitori. Matia a reconfirmat acest statut, ceea ce însemna o autonomie aproape totală în chestiunile interne.
Nu în ultimul rând, Bistrița a primit dreptul de a-și ridica și întreține fortificațiile. Zidurile orașului, cu turnuri puternice și bastioane, au fost ridicate și consolidate tocmai în această epocă. Faptul că regele a sprijinit aceste lucrări arată cât de important considera orașul pentru strategia sa de apărare a Transilvaniei.