Drumul spre Sălcuța (comuna Sânmihaiu de Câmpie), județul Bistrița-Năsăud, șerpuiește printre dealuri și păduri, iar când intri în sat, ai impresia că te-ai întors cu zeci de ani în urmă: ulițele pietruite, porțile de lemn, copacii bătrâni ce își trag umbrele lungi la apus. Puțini locuitori rămăseseră, tăcuți și încă speriați de ceea ce s-a întâmplat aici între 1992 și 1999.
„Noi am fost sat mare și mândru, dar lumea a plecat puhoi după ce au început să moară oamenii pe capete”, își amintește un bătrân din Sălcuța, citat de Libertatea.Cazul care i-a zguduit pe locuitorii satului și întreg județul este cunoscut astăzi sub numele de Crimele din Sălcuța — o serie de omucideri revendicate niciodată, cu un suspect judecat și achitat definitiv.
În cele ce urmează, reconstruiesc firul acelor crime — așa cum apar în documente și relatări .
Primul val: 25 martie 1992, „Buna Vestire”
Ziua de 25 martie 1992, în Sălcuța, începe ca una obișnuită: lumina timidă de primăvară, oamenii la câmp ori cu treburile casei, animalele în grajd.
Cu puțin înainte de ora 8:00 dimineața, un localnic care trecea pe lângă ultima casă din capătul satului a observat ceva ciudat… un geamăt prelungit. El crezuse c-aude un animal rănit și a mers mai departe. Când s-a luminat, un alt consătean a observat două siluete pe pământ. Într-o curte, un bărbat zăcea cu capul spart lângă un felinar cu lumina stinsă. La câțiva metri, pe o alee betonată, o femeie zăcea fără suflare.
Victimele au fost identificate drept Domnița Macarie (64 ani) și vecinul ei, Ioan Frătean (59 ani). (Libertatea) Domnița locuia singură, fusese văduvă și era cunoscută de toți locuitorii satului; Ioan, la rândul lui, era cunoscut ca om liniștit, cu familie, de asemenea cunoscut în sat.
*Curtea casei în care au fost uciși cei doi
Autopsia a stabilit: Domnița fusese violată, apoi strangulată. Își smulsese fire de păr din cap și probabil încercase să se apere — se găsiseră zgârieturi pe obraji. În momentul descoperirii, pantalonii victimei erau „ușor suflecați”, sugerând posibilă tentativă de agresiune sexuală.
În cazul lui Ioan, moartea fusese provocată de lovituri la cap, prin obiect contondent, probabil în momentul în care ar fi intervenit sau ar fi surprins agresorul.
La locul crimei, anchetatorii au găsit probe care urmau să devină cheia și blestemul întregului caz:
Pete de sânge pe haine și vestă, grupă 0-1, compatibile cu cea a Domniței.
Urme de sânge din grupa A II pe hainele lui Ioan, pe sacoul și puloverul său, dar și pe jacheta kaki (parțial).
Câteva fire de păr în mâna Domniței, atribuite capului victimei, dar și un fir de păr găsit pe felinar — care nu aparținea nici victimei, nici lui Ioan.
Totuși, un fir de păr de pe felinar avea potențial de a conduce la identificarea criminalului — dacă ar fi fost păstrat și comparat. Dar în dosarul care s-a întins la ani distanță, acest fir a „dispărut” din probe. A dispărut la propriu.
La început, ancheta a mers în mai multe direcții: unii anchetatori au avansat ipoteza că Ioan și Domnița s-ar fi omorât reciproc – el ar încercat să o violeze, ea s-ar fi apărat, apoi el ar fi ripostat și s-ar fi prăbușit. Era o ipoteză forțată, menită să explice lipsa dovezilor clare. Dar firul de păr străin contesta această scenă și a fost, cumva, exclus din calcule.
Astfel începea șirul crimelor.
Al doilea val: 1994 — Fântâna
În 1994, satul a tremurat din nou. Două femei au dispărut fără urmă: Anica Rus și Elena Conț. Zvonurile au pornit rapid: una dintre ele fusese văzută plecând să își caute unul din porcii scăpați; cealaltă venise cu un borcan de lapte la sora ei.
După circa 45 de zile, trupurile le-au fost găsite abandonate într-o fântână părăsită, situată lângă Căminul Cultural din sat. Amândouă prezentau semne clare de strangulare și, în cazul Elenei, și de viol, iar drumul până acolo fusese traversat abrupt de tăcere.
Metoda era aceeași: strangulare cu fular sau năframă, un mod simplu și “curat” de a ucide, fără să lase arme evidente.
Ancheta a stabilit că Francisc Trombițaș nu fusese încă considerat suspect pentru aceste două crime. Satul era zguduit, dar dosarul intrase într-un blocaj. Nu apăruseră declarații relevante, nu se găsiseră probe care să conecteze direct un individ cu aceste fapte.
Ultima crimă: Vermeș, 1999
Anii au trecut. Satul Sălcuța s-a micșorat, oamenii au plecat spre orașe. Dar cum ai crede, criminalul nu s-a oprit.
În 17 octombrie 1999 (sau 18, în unele relatări), în satul Vermeș, nu departe de Sălcuța, se dă din nou alarma și organele legii, locuitorii și presa au un fior rece pentru că… Criminalul pare că s-a întors. O femeie de 62 de ani — Victoria (Viorica) Trombițaș — este găsită în casa ei, violată și strangulată cu un ciorap de nylon.
Vecinii observaseră ceva ciudat: fereastra camerei fusese acoperită cu o pătură, ca să nu se vadă interiorul. Când au sunat la ușă și nu le s-a răspuns, au forțat uşa și au găsit cadavrul.
Metoda era în continuare aceeași: strangulare și agresiune sexuală.
Imediat ce poliţia a început cercetările, au identificat un posibil suspect: Francisc Trombițaș, fratele soțului victimei sau, după altele, cumnat.
Conform rechizitoriului, Trombișaș fusese reținut în aproximativ o săptămână. Întâi a recunoscut crimele (inclusiv cele din Sălcuța), apoi și-a retras declarația, spunând că mărturisirile au fost obținute sub presiune.
Un detaliu care a captat atenția: la locul crimei s-a găsit „farfuria cu ciorbă” — un obiect banal, domestic, care părea să fi fost lăsat pe masă în momentul atacului sau întrerupt în mijlocul unei cupe de supă. Este un detaliu care oamenii îl tot reamintesc: crima a invadat normalitatea.
În dosar au existat și probe biologice: lichid seminal despre care s-a spus că „s-ar fi evaporat”, perna cu urme de sânge și fire de păr pubian.
Acuzarea lui Francisc Trombițaș a părut, la început, un punct final — dar dosarul avea să se transforme într-un teatru de erori, retorică și contestații.
Trombițaș ar fi recunoscut crimele de patru ori în timpul anchetei și o dată într-o conferință de presă. Apoi și-a retras mărturiile, spunând că ele au fost obținute sub presiune și în condiții nepotrivite. Libertatea notează că, la reconstituiri, „procurorul a avut o conduită mai degrabă regizorală”.
Avocatul său a atras atenția că recunoașterile nu au fost “expresii libere și coerente” — că inculpatul era presat, că au fost prezenți polițiști care nu aveau ce căuta, că procedurile de martor nu au fost respectate.
Proces, apel și achitare
La Tribunalul Bistrița-Năsăud, în 2004, a fost pronunțată achitarea. Procurorii au făcut apel la Cluj.
După mai mulți ani, în 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat achitarea definitivă — astfel că Trombițaș a fost declarat, în cuvintele justiției, nevinovat. cest Verdictul definitiv a pus cruce speranțelor procurorilor și ale familiilor victimelor.
Câteva luni după aceasta, în octombrie 2009, Trombițaș moare. Avea 73 de ani.
Familia lui a cerut despăgubiri pentru calvarul pe care l-au îndurat. Dar statul nu a plătit nimic până în acel moment — procedurile erau încă pe rol.
Primele patru crime comise în 1992–1994 au fost prescrise până în 2010 (după 15 ani). Cea din 1999 urma să se prescrie în 2014.
Odată cu trecerea timpului, inclusiv în cazul în care s-ar fi găsit probe noi, legea nu mai permite urmărirea penală în cele patru cazuri prescrise. Doar fapta din 1999 ar fi putut, teoretic, să fie urmărită.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud a emis sesizări și tentative de redeschidere a cazului, dar ele s-au împotmolit fie în lipsa probelor, fie în inerția instituțiilor.
Un material jurnalistic găsit în Libertatea adaugă câteva fragmente esențiale pentru înțelegerea profundă a cazului:
Primele două crime au fost descoperite în Ziua de Buna Vestire, 25 martie 1992 — un simbol religios intrat în contradicție cu un act de cruzime.
Firul de păr găsit pe felinar a fost văzut ca o dovadă cheie. S-ar fi putut compara cu ADN-ul suspectului. Dar, în dosar, acest fir a dispărut între manevre administrative, și nu a mai putut fi folosit.
În cazul ultimului omor din 1999, probele biologice au fost extrem de vulnerabile: se vorbește de un lichid seminal care „s-a evaporat”, o pernă cu sânge arsă și fire de păr pubian — fragmente care nu au fost păstrate sau analizate suficient de riguros.
Libertatea citează pasaj din proces: „ÎCCJ, la achitare definitivă: la reconstituire, procurorul a avut «o conduită mai degrabă regizorală».”
„Ţigara nu era a lui Francisc T., iar la firele de păr existau şi o asemănare, și o diferențiere.” Acest tip de relatare arată cum anchetatorii au căutat să potrivească elemente adesea fragile și contradictorii.
În rechizitoriu, s-a scris că suspectul avea „potențial psihosexual și manifestări sadice” — un portret psihologic schițat, dar pe care instanțele l-au considerat insuficient susținut.