În urmă cu doar câteva săptămâni, un animal maiestuos a fost zărit printre gospodăriile de pe Valea Ilvei, la Lunca Ilvei. Zimbrul sau bizonul european, puțin mai mic decât cel american, dar fiind cel mai mare animal terestru din pădurile Europene, a vizitat județul Bistrița-Năsăud. Nu se cunoaște proveniența lui. Este mai masiv decât ursul și a avut un singur dușman natural: omul. Ei bine, acest zimbru care a adus cinste pentru puțin timp locurilor noastre, a fost decapitat, informează presa locală, în special Bistrițeanul.ro. Leșul i-a fost găsit la Măgura Ilvei, asta după ce, în urmă cu două zile, veterinarii l-au tranchilizat și au oferit servicii veterinare animalului.
https://bistriteanul.ro/socant-zimbrul-de-pe-valea-ilvelor-gasit-mort-fara-cap-la-magura-ilvei-prefectul-dolha-politia-si-dsvsa-sunt-in-drum-spre-zona/
Am avut o fascinație deosebită pentru acest animal, ba chiar am făcut excursii doar pentru a-l observa (în captivitate). Așa că m-am și informat despre regele pădurilor din Estul Europei. Așa, la început de poveste vă pot spune că în secolul XV-XVI, uciderea exemplarelor de zimbru era pedepsită cu moartea.
La Ilva Mare, în jurul anului 1800, Ion Hoban era cunoscut ca vânător de zimbri. Numele său apare în textul „Călătorie printr-o cronică năsăudeană”, semnat de Alexandru Filipașcu, alături de alți localnici care vânau aceste animale pe Valea Ilvei și pe Valea Bârgăului.
Publicat în „Studii și cercetări etnoculturale”, volumul VI din 2001, textul a fost inclus ulterior în antologia „Țara Năsăudului în amintiri”, din 2013. Filipașcu descrie văi înguste, mlăștinoase, acoperite de păduri greu de străbătut. Considera Munții Bârgăului, împreună cu ținuturile învecinate din Bucovina și Maramureș, un ultim refugiu al zimbrilor sălbatici.
La Poiana Ilvei îl amintește pe Gerasim Feldrihan, care, pe la 1780, „a putut afla și pușca un zimbru în marginea satului”. Pentru Ilva Mare îi menționează pe căprarul Ion Lupșai și pe Ion Hoban, acesta din urmă în jurul anului 1800.
Filipașcu urmărește și numele locurilor: identifică patru denumiri legate de zimbri pe Valea Ilvei, șase pe Valea Bârgăului și câte trei la izvoarele Someșului Mare și pe Valea Zăgrii. În ele s-a păstrat inclusiv numele femelei, „zimbroaia”.
Detalii despre același trecut sunt adunate de Toader-Dorel Bazga în articolul „Bourul și zimbrul în județul Bistrița-Năsăud”, publicat în revista „Cuibul visurilor”, în martie 2024. Bibliografia sa cuprinde cartea lui Filipașcu „Sălbăticiuni din vremea strămoșilor noștri”, apărută în 1969.
Bazga amintește pădurile de molid de la Ilva Mare care, potrivit monografiei lui Gălan, „țineau multă răcială”. Leagă această descriere de numele Recele, spre Măgura Ilvei, și de preferința zimbrilor pentru locurile răcoroase vara.
La Măgura Ilvei sunt enumerate Valea Zimbrului, Piatra Zimbrului și Piciorul Zimbrului. Spre Bârgău apar Capul Zimbrului și Prislopul Zimbroaiei.
Articolul amintește și relatarea potrivit căreia Anton Bâgiu ar fi împușcat un zimbru pe Valea Leșului, în 1840, în Lunca Zimbrului. Dispariția animalelor este explicată prin restrângerea pădurilor și asanarea mlaștinilor, vânătoare și ierni grele, când zimbrii flămânzi coborau spre sate.
Zimbrii care trăiau cândva în pădurile de la Ilva Mare aparțin unei specii care a dispărut complet din sălbăticie în secolul XX. Revenirea lor a fost posibilă prin reproducerea animalelor rămase în grădini zoologice și rezervații. Înainte de această salvare, zimbrii fuseseră protejați timp de secole prin pedepse pentru braconaj, paznici ai pădurilor și hrană asigurată iarna. O parte dintre aceste măsuri aveau însă scopul de a păstra animalele pentru vânătorile suveranilor, nu pentru că era zimbrul frumos.
Zimbrul european, cu denumirea științifică Bison bonasus, este cel mai mare mamifer terestru al Europei. Potrivit descrierii publicate de Parcul Natural Vânători-Neamț, masculii maturi pot cântări între 800 și 1.000 de kilograme. Femelele pot ajunge la aproximativ 650 de kilograme, iar un vițel cântărește la naștere în jur de 25 de kilograme.
Corpul masiv nu îl împiedică să alerge pe teren accidentat. În deplasările obișnuite folosește poteci, evitând pantele abrupte. Grupurile sunt conduse de o femelă dominantă, iar masculii adulți pot trăi separat și se apropie de femele în perioada împerecherii, din august până în octombrie.
Zimbrul are nevoie de pădure pentru adăpost, dar și de pajiști și luminișuri pentru hrană. Consumă ierburi, frunze, lăstari și scoarță, iar necesarul zilnic poate ajunge la 25–50 de kilograme de hrană proaspătă. Această nevoie explică de ce protejarea unei păduri, fără păstrarea poienilor din interiorul și de la marginea ei, nu îi asigură întotdeauna condiții suficiente de viață.
Pentru trecutul din România, administrația parcului citează din Filipașcu semnalări târzii în zona Odorhei, în 1814, în Munții Călimani, în 1817, și în Munții Maramureșului, în 1852. Acestea sunt relatări istorice despre supraviețuirea speciei, care trebuie deosebite de o evidență completă a ultimelor animale.
Unul dintre cele mai bine documentate exemple de protecție vine din pădurea Białowieża, aflată astăzi pe teritoriile Poloniei și Belarusului. Cercetătorii Tomasz Samojlik și Bogumiła Jędrzejewska arată că protecția juridică a zimbrilor este documentată acolo încă din secolul XVI.
Animalul era rezervat vânătorilor regale. Statutele Lituaniei, primul emis în 1529, prevedeau pedepse severe pentru braconajul vânatului mare, inclusiv moartea. În 1588, această pedeapsă a fost înlocuită cu închisoarea. Pentru zimbru erau prevăzute amenzi de aproximativ 1.440 de groși, într-o perioadă în care un cal putea fi cumpărat cu 120 de groși.
Era protejată și pădurea. În 1589, Białowieża a fost inclusă între proprietățile destinate întreținerii regelui. Acest statut a limitat defrișările și exploatarea excesivă.
Paza presupunea sute de oameni cu atribuții diferite: cercetătorii consemnează 284 de paznici și slujitori ai pădurii în 1639. Reprezentanții regelui verificau protecția animalelor și drepturile de acces ale celor care foloseau resursele pădurii.
În 1700, comisarii regali au cerut ca o parte din fânul produs în pădure să fie păstrată pentru animale. Un raport din 1783 consemna 284 de zimbri numărați în Białowieża.
În secolul XIX, monitorizarea s-a organizat mai riguros. Paznicii porneau simultan după o ninsoare proaspătă și urmăreau urmele animalelor care intrau sau ieșeau din sectoarele lor. Datele erau comparate pentru a evita numărarea aceluiași zimbru de mai multe ori. Ulterior, observațiile de la punctele de hrănire și cele făcute de-a lungul anului completau evidența.
Protecția includea combaterea braconajului și amenajarea habitatului. Se urmărea și limitarea deplasărilor zimbrilor în afara pădurii. În acea perioadă erau eliminați prădători, o practică legată de administrarea vânatului.
Regii și țarii continuau însă să vâneze zimbri. Sistemul păstra populația și controla cine avea dreptul să ucidă animalele.
După împărțirea Poloniei din 1795, Białowieża a trecut sub stăpânire rusă. Au urmat dezorganizarea pazei și exploatarea necontrolată. Protecția zimbrilor a fost restabilită printr-un decret din 1802.
Primul Război Mondial a provocat o nouă prăbușire. Ocupația militară, exploatarea pădurii și braconajul au redus populația până la dispariție. În 1919 nu mai exista niciun zimbru liber în Białowieża. Ultima populație sălbatică din Caucaz a dispărut în 1927.
În 1923, naturalistul polonez Jan Sztolcman a propus refacerea speciei la Congresul Internațional pentru Protecția Naturii de la Paris. În același an a fost înființată Societatea Internațională pentru Protecția Zimbrului.
Au fost inventariate animalele cu origine cunoscută din captivitate. Nucleul de refacere cuprindea 54 de zimbri, descendenți ai numai 12 fondatori. Această bază genetică foarte restrânsă a impus alegerea atentă a perechilor și urmărirea descendenței.
În 1929 au fost aduși zimbri în țarcurile de reproducere de la Białowieża. În 1952 au început eliberările în pădure.
În România, o pereche adusă din Polonia a ajuns în 1958 la Hațeg-Slivuț. Revenirea în libertate s-a produs mult mai târziu: pe 22 martie 2012, Parcul Natural Vânători-Neamț a eliberat cinci zimbri, trei masculi și două femele. Animalele aveau radiocolare pentru urmărirea deplasărilor și a habitatelor folosite. La scurt timp au fost înregistrate și primele două fătări în libertate.
Protecția actuală urmărește reproducerea, diversitatea genetică și existența unor teritorii cu hrană suficientă. În evaluarea din 2020, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii arăta că populația liberă crescuse de la aproximativ 1.800 de exemplare în 2003 la peste 6.200 în 2019. Instituția avertiza însă că multe turme rămâneau izolate și dependente de măsuri de conservare.