În 2018 pășeam în presă suficient de timid încât să nu mă bage cineva în seamă și nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu. Intram în discuțiile despre administrație, politică, începeam să cunosc oameni noi, aproape toți cuprinși de foamea banului. Pentru multe întrebări, cu multă căldură și tact didactic am primit răspunsul de la Veronica. Nu știu de ce, mereu i-am spus Vera. Așa că, în acest material, să vorbim puțin despre Vera.
Pun pariu că o să mă sune și o să îmi spună că am fost prea bun și atent alegând cuvinte despre ea. Dar nu e deloc așa, ea le merită pe deplin.
Haideți să nu o lungesc foarte tare.
Vera este născută la Telciu, loc ce i-a marcat copilăria. Mi-aș fi dorit și eu o copilărie așa cum a fost a ei. Asta pentru că după o vreme ușor cam lungă, Vera a decis să își expună minunata sa imaginație. Mi-o închipui, cunoscând-o, cum stătea la umbra clăilor de fân și făcea păpuși din pănuș. Iar acolo, în atenta mișcare a degetelor, se întâmpla magia din mintea Verei care astăzi are, în sfârșit, un început, nu un final din această minte sclipitoare. Ținutul de dincolo de dealuri.
Un ținut pe care Vera l-a ținut departe de noi, chit că îl aveam aproape. Pe care îl vom putea da oamenilor care nu ne cunosc obiceiurile, tradițiile, legendele care ne-au format. Ce ne citeau părinții și bunicii când eram copii. Ceea ce lansează Vera pe piață este, poate, cel mai bun concept de ilustrație și poveste pe care îl puteam avea. Este SUFLET.
Am auzit o legendă care sună cam așa: Erau diavolii la o masă și discutau despre oameni. Unde să le ascundă fericirea? Unul dintre ei, primul, le dă ideea să le ducă fericirea oamenilor pe cel mai înalt munte. N-au fost diavolii de acord, pentru că tehnologia le permite oamenilor să urce acum oriunde, așa că ar fi găsită ușor. Al doilea le spune că fericirea trebuie ascunsă în cea mai adâncă groapă din cel mai adânc ocean. I-au spus că nu are rost pentru că oamenii au submarine și ar putea construi unul suficient de puternic să reziste la orice presiune a apelor. Iar cel mai mic în rang, cel mai pricăjit din colț, le-a dat o ultimă idee: Să le ascundem fericirea în suflete, pentru că acolo oamenii nu știu intra.
Bineînțeles, Dumnezeu nu permite diavolului să intre oricum în sufletele noastre sau să se joace cu el. Însă are un tâlc povestioara asta: Noi nu știm să fim fericiți și nici sufletul nu îl știm accesa. Vera, aici e o notă pur personală, își pune pe tavă sufletul și fericirea în fața noastră. Prin legendele care te cuprind de bucurie, chit că unele te înfioară (folclorul românesc este plin de povești care pot fi ecranizate ca filme horror), alături de arta Verei. De multe ori mergeam în vizită la Vera, alături de familia ei, iar în timp ce mă jucam cu cei doi copii ai ei sau povesteam cu Mihai, soțul Verei, ea se mociorlea cu acuarele și picta. N-am înțeles până acum de ce.
Aici puteți vedea o primă prezentare pentru cartea Veronicăi Petruț
Munca din spatele ilustrațiilor este una enormă. Sunt câțiva ani în care Vera s-a jucat de-a Pastelatorul și a reușit să redea imaginea acestui ținut într-o calitate incomensurabilă. Această cărțulie pentru copii este… Vera. Și sufletul ei curat.