“Esti cel mai bun, fantastic!”
“Ar trebui să conduci o instituție culturală!”
“A fost cea mai bună alegere să vii aici!”
“Scrie o carte, te ajut cu editorul meu, cu tot ce trebuie. Momentan e la pușcărie, dar sunt soluții. Ești genial!”
“Administrația ar trebui să apeleze la tine. Să te ia drept consilier pentru că ai viziune. Chiar am să te propun!”
“Nu gândești ca o persoană la vârsta ta. O să fii teribil la vârsta mea!”
Și lista poate continua, dar mă cuprinde o ușoară stare de vomă când scriu rândurile acestea.
Bună dimineața, bună ziua sau bună seara, în funcție de cum vrei să îți primești salutul.
Textul următor se numește “Țara desculță” (non-roman) și reprezintă un prim și ultim răspuns pentru o ființă erijată în mare om de cultură.
Probabil că ultimul lucru cu legătură între persoană și acest cuvânt este cult. Cult și atât, de la cultul personalității.
În nenumărate texte ce vor fi sau au fost copertate sub denumirea unei noi cărți, am fost trântit pe jos, jignit, afurisit, ciufulit, demonizat, ridiculizat, subapreciat. În câteva dintre ele am fost trimis în Iad, iar Dumnezeu este rugat să aibă “grijă” de mine. Peiorativ. Negativ.
Discursul persoanei în cauză s-a schimbat după ce nu și-a asumat greșelile pe care le-a făcut și a trebuit să găsească un vinovat pentru viața sa nefericită.
Din prieteni în dușmani în secunda a doua.
A trecut ceva vreme, dar cineva n-a trecut peste și insistă să irosească într-un mod total neoriginal creativitatea și viziunea sa literară.
Așadar și prin urmare, acest text merită scris, pentru că nu aveam de gând vreodată să îi bag în seamă elucubrațiile și mizeria ordinară. Pop-corn, dragilor:
***
Dumnezeu este iubire.
***
Spor în toate.